Maramureșul ne-a întâmpinat la început de an cu o iarnă adevărată, așa cum o știam din povești. Zăpada era din belșug, cerul liniștit, iar aerul avea acel miros curat care te face să respiri mai adânc și să uiți de graba de zi cu zi. Pentru câteva zile, timpul a curs altfel. Ne-am cazat într-un sat liniștit, Poienile Izei, un loc unde diminețile sunt tăcute, iar serile se aprind blând în lumina ferestrelor. De aici am pornit în fiecare zi spre descoperirea Maramureșului autentic, îmbrăcat în alb.
Poienile Izei se află în inima Maramureşului istoric, acolo unde vechimea costumelor se îmbină perfect cu puritatea naturii. Între munţii şi pădurile Maramureşului, într-un adevărat colţ de rai, se află comuna Poienile Izei, locul unde ai ocazia să experimentezi viaţa la ţară în cel mai pur mod cu putinţă. Ospitalitatea locuitorilor din Poienile Izei vă va fermeca, relieful specific oferind vizitatorului un sentiment al locului ancorat în tradiţiile şi stilul de viaţă vechi de secole.
Foto : Arhiva personală
Este localizată în zonă istorică-etnografică "Ţara Maramureşului", în partea central-estică a judeţului Maramureş, la 100 km de Baia Mare, 50 km de Sighetu Marmaţiei. Vecini: Botiza, Rozavlea, Hrimtura. Din punct de vedere geografic, teritoriul administrativ al comunei Poienile Izei este situat în partea de vest a depresiunii Maramureşului, la contactul acesteia cu lanţul munţilor vulcanici Oaş – Gutâi – Ţibleş, la o altitudine medie de 600 m. Zona aparţine bazinului hidrografic al râului Iza. Poienile Izei este un sat așezat parcă între vis și realitate. Diminețile începeau cu scârțâit de zăpadă sub pași și cu fumul subțire ridicându-se din coșuri. Mă trezeam în mirosul de lemn ars pe care îl știam din copilărie când petreceam vacanțele de iarnă, la țară, la bunici. După un drum lung cu autocarul am ajuns la destinație, seara, gazdele noastre de la pensiunea Maria Boroiaca ne-au întâmpinat cu gogoși și horincă, tradiții păstrate din străbuni. Pensiunea Maria Boroica este o unitate de cazare tradițional maramureșeană, construită și decorată în stil rustic, păstrând arhitectura și elementele specifice zonei. Este renumită pentru mâncarea sa tradițională, preparată cu ingrediente proaspete, din grădina proprie.
Am ales să petrecem Revelionul aici tocmai pentru promisiunea unei experiențe autentice. În Poienile Izei, Anul Nou nu începe cu artificii, ci cu oameni adunați laolaltă. Seara s-a legat firesc, în sunet de ceteră, adus de ceterași din sat, care au transformat o simplă încăpere într-un spațiu de sărbătoare tradițională. Muzica nu a fost fundal, ci liant între generații, iar jocul a venit de la sine, fără invitații formale.
Privind în jur, am realizat că aici tradițiile nu sunt conservate, ci trăite. Urarea de Anul Nou, jocul și muzica au fost expresii ale apartenenței la comunitate, nu elemente de spectacol. Oamenii se cunosc, se regăsesc, își transmit aceleași gesturi de la un an la altul, iar timpul pare să curgă după alte reguli.
Foto: Arhiva personală
La miezul nopții, afară, satul rămânea aproape neschimbat. Zăpada continua să cadă liniștit, fără zgomot, iar Poienile Izei își păstra ritmul domol. A fost un început de an fără grabă, fără excese, dar cu un sentiment profund de așezare. Un Revelion care nu s-a simțit ca o ruptură, ci ca o continuare firească a vieții satului maramureșean.
Pentru mine, Poienile Izei a devenit punctul de plecare al unei călătorii prin Maramureșul de iarnă, un loc unde tradiția încă respiră și unde începutul de an capătă sens prin simplitate și comuniune.
Diminețile în Poienile Izei începeau devreme, nu din grabă, ci din obișnuință. Zăpada acoperea totul într-un strat gros și uniform, iar satul se trezea încet, cu sunete abia perceptibile: un câine lătrând în depărtare, pași pe zăpadă bătătorită, uși care se deschid fără zgomot. Aerul era curat și rece, iar lumina dimineții se reflecta în albul care părea nesfârșit.
Plimbările prin sat deveniseră un ritual. Drumurile, acoperite de zăpadă, nu invitau la viteză, ci la observare.
Foto: Arhiva personală
Casele maramureșene, cu porți de lemn sculptate și acoperișuri grele, păreau parte din peisaj, nu construcții impuse naturii. Din loc în loc, localnicii își vedeau de treburi, fără grabă, obișnuiți cu iarna și cu greutatea ei. Un salut rostit simplu, o privire curioasă, uneori un zâmbet — suficiente pentru a simți că ești acceptat în ritmul locului.
Viața de iarnă în Poienile Izei nu este spectaculoasă, dar este profund autentică. Fumul care iese din hornuri, lemnele așezate lângă case, urmele de pași care se pierd în zăpadă spun mai multe decât orice atracție turistică. Satul funcționează după reguli vechi, în care iarna este un anotimp asumat, nu o piedică.
Pe măsură ce zilele treceau, Poienile Izei devenea punctul de echilibru al călătoriei noastre. De aici porneam spre excursii, dar tot aici ne întorceam, atrași de liniștea care părea să se adune odată cu lăsarea serii. Când se însera, satul se retrăgea în sine, iar zăpada reflecta o lumină difuză, aproape ireală.
Poienile Izei nu se dezvăluie prin obiective, ci prin stări. Este un sat care te învață să încetinești, să observi și să accepți că, uneori, cea mai valoroasă experiență este chiar trecerea timpului într-un loc care nu se grăbește.
Plecarea spre Valea Vaserului a însemnat o desprindere temporară de liniștea satului Poienile Izei. Drumul până la Vișeul de Sus a fost dominat de aceeași iarnă abundentă, cu zăpadă așezată pe marginea șoselei și păduri care păreau încremenite sub greutatea albului. Odată ajunși la gara Mocăniței, atmosfera s-a schimbat: mai multă mișcare, oameni îmbrăcați gros, ninsoare abundentă, aburi care se ridicau din respirații și din locomotiva deja pregătită de drum.
Arhiva personală
Andreea, ceferista ne-a servit cu horincă din partea casei, un combustibil adecvat pentru a lupta cu frigul de afară. Soba era pregătită, deja ardeau câteva vreascuri. Căldura din tren începea să fie simțită.
Mocănița a pornit încet, cu un sunet metalic și constant, care a devenit rapid ritmul călătoriei. Sub roți, șinele dispăreau treptat sub zăpadă, iar trenul înainta printr-un peisaj de iarnă autentică. Valea Vaserului se deschidea larg, cu munți împăduriți și brazi încărcați de omăt, iar ninsoarea, care nu dădea semne să se oprească, completa imaginea unei călătorii desprinse din alt timp.
Foto: Arhiva personală
Pe măsură ce trenul se afunda în vale, zgomotele exterioare se estompau. Se auzea doar suflul locomotivei cu aburi și conversațiile sporadice ale călătorilor, rostite mai mult în șoaptă, ca și cum peisajul ar fi cerut respect. Geamurile vagoanelor înrămau imagini care se schimbau lent: râul Vaser curgând pe alocuri printre bucăți de gheață, poduri de lemn, păduri dense și cabane izolate.
Ninsoarea a transformat călătoria într-o experiență aproape ireală. Fulgii mari se așezau pe vagoane, pe brazi și pe șine, iar trenul părea că înaintează cu efort, dar fără grabă. Era genul de drum care nu se măsoară în kilometri, ci în senzații. Fiecare oprire scurtă, fiecare şuierat al locomotivei adăuga o notă de autenticitate unei experiențe greu de replicat în alt context.
La capătul traseului, timpul părea să fi stat pe loc. Zăpada era neatinsă, aerul curat, iar liniștea aproape completă. Coborârea din tren a fost scurtă, dar suficientă pentru a simți pe deplin iarna maramureșeană, în forma ei pură. A fost momentul în care am realizat că Mocănița nu este doar un obiectiv turistic, ci o călătorie în sine, una care te obligă să încetinești și să privești.
Întoarcerea spre Vișeul de Sus a avut același ritm calm, iar peisajul, deși același, părea diferit, poate pentru că între timp devenise familiar. Mocănița de pe Valea Vaserului a fost mai mult decât o excursie de o zi a fost - o lecție despre răbdare, tăcere și frumusețea unei ierni trăite pe îndelete.
Foto : Arhiva personală
Maramureșul iarna nu este doar despre peisaje frumoase, ci despre starea pe care ți-o dă. Despre felul în care te învață să mergi mai încet, să asculți, să observi detalii mici - urme în zăpadă, un gard vechi, un drum care dispare printre dealuri.
Zilele următoare aveau să ne poarte spre locuri încărcate de tradiție, credință și istorie, dar despre ele voi povesti într-o ediție viitoare. Pentru că unele călătorii merită spuse pe îndelete, fără grabă, exact așa cum se trăiesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu