Cronica unui film

Foto:cinefan.ro 

 Am văzut un film care mi-a făcut ziua frumoasă. Filmul se numește „Familie de închiriat”(Rental Family), în regia cineastei japoneze Hikari. În distribuție: Brendan Fraser, Takehiro Hira, Mari Yamamoto, Akira Emoto, Shannon Mahina Gorman. Actorul Brendan Fraser îl interpretează pe Phillip Vandarploueg, un actor american de vârstă mijlocie care s-a mutat în Japonia pentru a apărea într-o reclamă la pastă de dinți în urmă cu șapte ani, după care a jucat într-o serie de producții de mâna a doua și care, în prezent, se luptă să-și găsească de lucru. Acțiunea se petrece în Tokyo. 

Un film care îmbină comedia cu drama, o poveste sensibilă despre identitate, singurătate și nevoia de conexiune umană.

Actorul era convins că reclama îi va deschide toate uşile, dar trecerea timpului l-a contrazis: lipsit de prieteni şi de contracte, Phillip este tot mai demoralizat şi îşi petrece serile pe balcon, în „compania” vecinilor de peste drum care habar n-au de existenţa lui. Într-o zi, Phillip primeşte un rol neaşteptat: să se prefacă trist la înmormântarea unui localnic, doar că acesta nu e deloc mort. Aşa eroul află de „familia de închiriat”, un serviciu cu tradiţie de zeci de ani în Japonia: actori care interpretează rolul de rude, colegi sau şefi, pentru oameni obişnuiţi, ajutându-i astfel să depăşească diverse blocaje.

 „Rental Family” este inspirat de o poveste reală de la Nihon Kokasei Honbu (Japanese Efficiency Corporation), o companie care le permite clienților să „închirieze” pur și simplu, actori pentru a juca rolul de invitați la nuntă, părinți înstrăinați, parteneri romantici, prieteni, șefi...

La început reticent, Phillip se lasă convins de beneficiul real al  „interpretărilor” sale şi acceptă tot mai multe şi variate cazuri. Lecţiile de viaţă, totuşi, nu întârzie să-şi facă apariţia.

Pe măsură ce se implică tot mai mult în viețile clienților, granița dintre actorie și realitate începe să dispară, iar legăturile create devin adevărate. 

„Familie de închiriat” nu este doar despre Japonia sau despre un serviciu neobișnuit existent acolo - acela de a „închiria” relații. Este despre singurătatea contemporană, despre golul interior care nu ține cont de cultură, limbă sau geografie. Trăim într-o lume hiperconectată digital, dar tot mai săracă în relații autentice. Avem mesaje, like-uri, emoticoane, ecrane, dar din ce în ce mai puțină apropiere reală.

Relațiile „jucate” din film, susținute de personaje interpretate de Brendan Fraser, Takehiro Hira, Mari Yamamoto și Akira Emoto, capătă o emoție neașteptată. Deși pornesc dintr-un contract, ele ajung să spună adevăruri incomode despre nevoia de afecțiune, apartenență și sens.

Personajele din „Familie de închiriat” intră în aceste aranjamente din motive diferite: rușine, dor, frică de abandon, presiune socială. Unii vor să pară „normali” în fața societății, alții încearcă să umple un gol afectiv vechi. Iar ceea ce începe ca un contract strict, cu reguli clare și limite emoționale, se transformă treptat într-un spațiu ambiguu, unde sentimentele reale ies la suprafață.

„Rental Family” este un film lent, dar din care avem foarte multe de învățat. Pe parcursul filmului, îl vedem pe Philip evoluând de la un om nesigur, lipsit de direcție, la un personaj care capătă treptat încredere în sine și în rolul pe care ajunge să-l joace - nu doar ca actor, ci și ca om. Filmul oferă, dincolo de poveste, adevărate lecții de viață despre singurătate, apartenență și nevoia de a fi acceptat. Iar finalul, în special ultima scenă, spune mai mult decât orice dialog, lăsând loc de interpretări și reflecție. Vă las pe voi să descoperiți, să analizați. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult este lipsa de judecată. Filmul nu ironizează singurătatea și nu o tratează ca pe o slăbiciune. Dimpotrivă, o prezintă ca pe o realitate a vremurilor noastre. Cu blândețe, cu tăcere, cu spații goale care spun mai mult decât replicile.

„ - Știi, uneori...e în regulă să te prefaci”.

                                            Foto : (https://www.cinemagia.ro/stiri/familie-de-inchiriat-un-actor-tot-mai-putin-grabit-54197/)

„Familie de închiriat” este o oglindă. Ne arată cât de mult avem nevoie să fim văzuți și acceptați exact așa cum suntem, nu doar pentru rolurile pe care le jucăm în viață. Este un film care nu oferă soluții, dar oferă ceva la fel de important: înțelegere.

Uneori, un film nu îți oferă răspunsuri, ci te ajută să-ți pui întrebările potrivite. „Familie de închiriat” m-a făcut să mă gândesc la cât de ușor ne pierdem unii de alții și cât de mult ne dorim, în tăcere, să fim aleși, văzuți, ținuți aproape. Poate că singurătatea nu cere soluții rapide, ci doar mai multă sinceritate și curajul de a ne arăta așa cum suntem.

Pentru mine, acesta a fost un film despre fragilitate, dar și despre speranța că, dincolo de roluri și aparențe, conexiunile adevărate încă sunt posibile.

Mi-a plăcut cum a jucat Brandon Fraser în acest film - blând și empatic, nu ai cum să nu-l îndrăgești.  „Rental Family” continuă linia deschisă de  „The Whale”( Brandon Fraser laureat al premiului Oscar, în 2023, pentru cel mai bun actor), dar într-un registru opus: dacă acolo emoția era copleșitoare și fizic vizibilă, aici este subterană, aproape invizibilă. 

Mi-au plăcut mai multe scene, cu emoții, și în altele am râs copios. Am văzut cea mai originală ceremonie de înmormântare cu participarea „decedatului”, în viață.

 „Familie de închiriat”(Rental Family) poate fi vizionat și în cinematografele din România.

Tradițiile și spiritualitatea din Maramureș

 

                                                                                   

                                      

Foto:Arhiva personală

După primele zile petrecute în liniștea satului Poienile Izei, am simțit nevoia să descopăr mai mult din sufletul Maramureșului. Drumurile ne-au purtat prin sate acoperite de zăpadă, printre dealuri domoale și biserici de lemn care păreau să vegheze locurile de secole. Prima oprire a fost la Săpânța. Cimitirul Vesel m-a surprins din nou, deși îl mai văzusem mai demult, vara. Culorile vii, poveștile scrise pe cruci și umorul simplu, dar profund, creează un contrast puternic cu ideea de final. Aici, moartea nu e privită cu teamă, ci cu o sinceritate dezarmantă, aproape liniștită. 

Foto: Arhiva personală

Cimitirul Vesel este un loc unic în lume. Nu sunt multe popoare care să obișnuiască să ia moartea în râs. Maramureșenii, în schimb, o fac încă din cele mai vechi timpuri.Vestitul cimitir din Săpânța se află în centrul comunei, la biserica parohială şi are opt sute de monumente de artă populară, un adevărat şi complex muzeu în aer liber.

Cimitirul constituie opera de o viață a renumitului sculptor, pictor şi poet popular lon Stan Pătraş, continuată de Dumitru Pop, unul din ucenicii lui Pătraş. Crucile sunt sculptate în lemn de stejar, pictate şi versificate prin încrestare. Toate crucile sunt vopsite într-o anumită culoare albastră, care diferă puțin de albastrul de Voroneţ, numită albastru de Săpânța. (sursa: https://cimitirulvesel-sapanta.com/despre-noi/)

Fiecare cruce are încrustat pe ea câte un epitaf scris în versuri scurte de doină. Cele mai multe epitafuri sunt scurte, dar sunt câteva ale căror cuprins se întinde şi pe versoul crucii. Versurile sunt simple, spontane şi scrise în grai maramureşan, dar sunt încărcate de duh şi de har. Fiecare epitaf cuprinde în câteva versuri numele şi ceea ce a fost esențial în viața celui de sub cruce. Astfel definițiile celor din cimitirul din Săpânța curg peste crucile albastre într-un fluviu necontenit. Epitafele de pe crucile din cimitirul din Săpânța constituie o adevărată cronică a vieţii oamenilor din această localitate cu diversele lor preocupări, cu gândurile şi sentimentele lor, cu stările lor sufleteşti. Unele epitafe au şi o anumită notă de umor, din acest motiv i s-a dat cimitirului din Săpânța numele de „Cimitirul Vesel”. (sursa: https://cimitirulvesel-sapanta.com/despre-noi/)

Foto: Arhiva personală

Datorită valorii şi unicității lui în lume, mii şi mii de vizitatori din ţară şi din toată lumea vin să admire celebrul cimitir de la Săpânța.

Interesantă mi s-a părut și biserica din incinta cimitirului. Aceasta este foarte înaltă, colorată, proaspăt renovată.                      

                                               

                                                                                               

                    

          

                                                                        

   Oamenii din Săpânța nu numai că sunt foarte gospodari, dar sunt, de asemenea, și extrem de iscusiți în ceea ce privește crearea de obiecte artizanale, costume populare și cergi. 

                                                                         

                                   

                                                              Foto: Arhiva personală

   La câțiva pași, Mănăstirea Săpânța-Peri aduce o cu totul altă stare - verticalitate, reculegere. Două locuri diferite, dar care spun, fiecare în felul său, ceva esențial despre viață. Mănăstirea se află pe malul românesc al Tisei, în timp ce pe malul ucrainean, unde a fost vechiul amplasament al mănăstirii, există şi astăzi ruinele acesteia. Vechea mănăstire a fost ridicată de nepoţii lui Dragoş Vodă. 

Prima ctitorie a Drăgoşeştilor a fost în 1391, fiind locul unde s-au tradus foarte multe cărţi de cult. Timp de peste 300 de ani, aici şi-a avut sediul Episcopia Română a Maramureşului, care a fost distrusă în 1783. Locul actualei mănăstirii a fost sfinţit în 1991, iar în 1997 a fost construită la hotarul satului Săpânţa. (sursa. https://primariacomuneisapanta.ro/manastirea-sapanta-peri/)                                                                   

      În curtea mănăstirii se află cea mai înaltă biserică din lemn din Europa! 78m.

Biserica și construcțiile învecinate integrează elemente ale arhitecturii maramureșene tradiționale, aduse la dimensiuni care să impresioneze vizitatorii. La Săpânța-Peri au fost traduse și copiate în română pentru prima dată „Psaltirea”, „Evanghelia”, „Legenda duminicii”, „Codicele Voroțean” și „Faptele Apostolilor”. De asemenea, la Mănăstirea Peri a funcționat o scoală teologică, care forma viitori preoți sau cântăreți de strană.                                                           

                                                                           

                                                                                                                                

                                                                           

                                                                          

                                                                         

Au fost încorporate aici peste 400 metri cubi de lemn, mai ales lemn de stejar provenit din pădurea seculară din imediata vecinătate; plus ceva lemn de brad; 60% din lemn este din surse locale. Cu înălțimea de 78 de metri, biserica Mănăstirii de la Săpânța-Peri este posibil să fie cea mai înaltă biserică de lemn din Lume. Crucea are 7 metri și a fost învelită cu 4 kg de aur; biserica este placată cu 8,5 kg de aur. Câteva măicuțe își duc zilele la acest edificiu.

Cu o înălțime maximă de 78 m, biserica mănăstirii ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” Săpânța-Peri se situează ca înălțime în prezent pe locul 3 între lăcașurile de cult din România, după catedrala ortodoxă din Timișoara și biserica romano-catolică din Cluj Napoca, și înaintea altor edificii impozante de zid, precum bisericile evanghelice din Bistrița și Sibiu. 

Interesant este faptul că mănăstirea se află într-un parc dendrologic cu peste 36 de specii de arbori şi peste 1000 de arbori seculari, unii chiar de peste 300 de ani.

Unul dintre cele mai autentice locuri descoperite a fost Vâltorea de la Moara lui Neculai, din comuna Vadul Izei. Acolo, tradiția nu este pusă în vitrină, ci trăită. Apa rece, mecanismele vechi, ritmul natural al spălatului țesăturilor – totul funcționează la fel ca odinioară. Am simțit respect pentru simplitatea acestui ritual și pentru oamenii care îl păstrează viu. Străvechile vâltori din Maramureș sunt locurile pe care trebuie să le vezi, acum, cât încă se mai păstrează tradiția. Vâltorile din Maramureș sunt o poveste care trebuie spusă și dusă mai departe. A fost, pentru noi, o bucurie să le descoperim. Sunt construite din lemn și acționate de puterea apei. 

Arhiva personală

                          

                                                                     

                                   

                                   

                                    

                                  

 

                                                              Foto: Arhiva personală

În Dragomirești, am vizitat Muzeul Țărăncii Maramureșene, un spațiu care spune povestea femeii de la sat – puternică, discretă, prezentă în toate momentele importante ale vieții. Costume populare, obiecte simple, dar încărcate de sens, toate vorbesc despre muncă, răbdare și continuitate. A fost o lecție tăcută despre cât de mult se transmite din generație în generație fără să fie scris undeva. 

Muzeul este situat în Dragomirești și funcţionează într-o fostă gospodărie ţărănească şi s-a înfiinţat din dorinţa de a aduce un omagiu femeii pentru rolul important pe care l-a avut şi îl are în dezvoltarea vieţii umane. Aici sunt expuse elemente decorative şi de îmbrăcăminte, obiecte specifice obţinerii ţesăturii din cânepă, in şi lână precum şi alte obiecte casnice şi unelte tradiţionale.  

                                                                           

                                    

                                 

                               

                                                       Foto: Arhiva personală

Muzeul Țărăncii Române” din Dragomirești se află într-o casă tradițională veche, construită din lemn între 1720 - 1721. Veți recunoaște de departe poarta impunătoare sculptată, figurile încremenite ale femeilor care stau în așteptare în curte și pomul cu oale - simbol că acolo s-ar afla o fată de măritat.
În casă a locuit până la moarte gazda Ileana Chișului (74 de ani). Deși era femeie faină, se zice că a rămas nemăritată pentru că bărbatul ei nu s-a născut; așa că oala roșie stă și azi în curte în vârful pomului cu oale.
Muzeul și-a deschis poarta către vizitatori în 2001, după moartea Ilenei Chișului. Transformarea casei în muzeu a fost inițiativa culegătorului de folclor și a scriitorului Nicoară Timiș, rudă cu gazda casei. El s-a împotrivit tuturor ca această casă să fie dărâmată, salvând astfel în centrul Dragomireștiului cea mai reprezentativă casă tradițională românească în care femeia a fost o adevărată găzdoaie, generație după generație. (sursa. https://dragomiresti-maramures.ro/directory/muzeul-tarancii-romane/

                      

  Muzeul Țărăncii Române din Dragomirești, Maramureș este singurul muzeu din țară închinat țărăncii române. Aici puteți afla cum munceau și se gospodăreau: mama bună, mama sau sora și tot aici veți auzi cele mai fantastice povești, mituri și legende locale maramureșene. Vi le povestește, Maria Zubașcu, cel mai autentic ghid al locurilor. 

                                                                        

                                                                Arhiva personală
                                                                       

                                                                          

                                                                     

                                         

                                                                             

                                                                            

                         

Drumul ne-a dus apoi spre Mănăstirea Bârsana, într-o zi în care ningea abundent. Fulgii mari se așezau peste acoperișurile de lemn și peste alei, iar totul părea cuprins de o liniște adâncă. Am mers încet, aproape instinctiv, ca să nu tulbur atmosfera. A fost unul dintre acele locuri unde nu simți nevoia să vorbești, ci doar să rămâi puțin, să privești și să simți.

                                                                         

                             

                                                                          

                                                       Foto:Arhiva personală

Mănăstirea din Bârsana, jud. Maramureş

Situată în Maramureşul istoric, Bârsana este o mănăstire de maici, reînfiinţată în 1993, şi cunoscută ca fiind cea mai înaltă biserica de lemn din Europa, pînă în 2003 când a fost depăşită de biserca Perii Maramureşului, din Săpânţa.

Mănăstirea Bârsana se află aproape de malul Izei, în coasta comunei, la kilometrul 17 al drumului judetean 186, oraşul cel mai apropiat fiind Sighetul Marmației (22 km) şi la aproximativ 45 de km de Negreşti-Oaş.

                                                                          

                                                                          

                                                                         

Datează din anul 1711 și poartă hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Biserica a fost folosită în scopuri monahale până în 1791, când mănăstirea a fost desfiinţată. Mănăstirea Bârsana este reînființată în 1993 odată cu binecuvântarea acestui loc de către PS Justinian Chira - episcop al Maramureşului și Sătmarului. Este începută construcția bisericii noi, a altarului de vară, a chiliilor și a paraclisului. Întreg ansamblul este realizat de meșterii din Bârsana.

În prezent ansamblul monahal cuprinde: Biserica din lemn în stil maramureşean, Aghiasmatarul, Stăreţia, Altarul de Vară, Casa duhovnicului, Casa artistului, Casa meșterilor, Praznicarul cu trapeza, Muzeul mănăstirii, Turnul Clopotniţa, Poarta maramureşeană de la intrare, Monumentul funerar. Acestea sunt legate printr-o serie de alei care sunt flancate de frumoase aranjamente florale. Exista chiar și un mic lac în incinta mănăstirii cu un mic pod deasupra.

                                                                            

                               

                                                                         

  Observându-se un aflux de pelerini și turiști atrași de tradițiile, autenticitatea și frumusețile zonelor de pe Valea Izei, s-a considerat necesară construirea și amenajarea unui muzeu care să întregească funcțiile mănăstirii.

                                       

                                                      Muzeul mănăstirii

                                           

                                                                                                                 

                                                         Foto: Arhiva personală

Inaugurarea oficială a Muzeului de icoane si carte veche a avut loc în seara zilei de 29 iunie 2005 în prezența Prea Sfințitului Justinian, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a Prea Sfințitului Justin Sigheteanu, arhiereu vicar, a oficialităților locale, a oamenilor de cultură.

                                                                    

Sunt locuri care nu se vizitează, ci se simt. Maramureșul a fost pentru mine o pauză de la grabă, o respirație adâncă și o amintire care va rămâne vie mult timp. Uneori, e suficient să încetinești și să lași clipa să te găsească.

O clipă de vis în care liniștea, zăpada și oamenii locului te învață să te bucuri de lucrurile simple.