Astăzi, la Clipa de vis vă propun o călătorie prin Dobrogea, de la Dunăre la mare, în luna lui brumar. Am pornit pe urmele Dunării, lăsându-mă purtată spre mare și spre poveștile locurilor dintre ape. Am descoperit liniștea satului Topalu și frumusețea neașteptată a Muzeului de Artă „Dinu și Sevasta Vintilă”, apoi am pășit printre pietrele încărcate de istorie ale cetății Capidava. Drumul m-a dus, în cele din urmă, la Constanța, unde m-au așteptat centrul vechi, clădirile sale pline de farmec și Cazinoul renăscut. O clipă de vis trăită de la Dunăre la mare.
Noiembrie m-a găsit pe drum, purtând în mine dorul de liniște și de apă. Am pornit fără grabă, urmând firul Dunării până la mare, acolo unde fluviul se îmbrățișează cu orizontul. Drumul m-a purtat prin locuri tăcute și pline de poveste, sate dunărene, ziduri vechi de cetate, orașe cu aer interbelic și oameni care încă mai cred în frumusețe. Am poposit întâi la Topalu, unde Dunărea își odihnește undele lângă un muzeu neașteptat de bogat.
Comuna Topalu este situată în vestul Dobrogei, pe malul drept al Dunării, la aproximativ 80 de kilometri de Constanța. Vizitatorii se pot bucura de locația acestui muzeu unic, de natura înconjurătoare și de comoara din interiorul unei case vechi și aparent modeste. Operele de artă sunt prezentate de o doamnă muzeograf cu har. Povestea locului o aflăm pe îndelete.
Muzeul de Artă „Dinu și Sevasta Vintilă” din Topalu a fost fondat de Gheorghe Vintilă, medic și colecționar de artă, originar din Topalu. Părinții săi, Dinu și Sevasta Vintilă, au fost învăţători în sat și au avut un rol important în dezvoltarea vieții culturale locale. Pasiunea pentru cultură i-a fost insuflată și fiului lor, care, începând cu anul 1920, a colecționat opere de artă, reușind să formeze o valoroasă colecție, reprezentativă pentru arta românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea. În anul 1960, doctorul Gheorghe Vintilă a donat 228 de lucrări din colecția sa Primăriei Topalu, înființându-se astfel, ca un omagiu adus părinților săi, Muzeul de Artă „Dinu și Sevasta Vintilă” din Topalu.
Muzeul din Topalu găzduiește 228 de lucrări de pictură, sculptură şi grafică, opere ale unora dintre cei mai importanți artişti ai artei românești. În sălile muzeului de artă „Dinu și Sevasta Vintilă”, publicul iubitor de artă poate întâlni picturi semnate de Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, George Demetrescu Mirea, Octav Băncilă, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu etc., precum și sculpturi semnate de Oscar Han, Dimitrie Paciurea, Corneliu Medrea sau Ion Jalea. În curtea muzeului se găsește mormântul lui Gheorghe Vintilă, conform dorinței acestuia. Este străjuit de un bust al său, realizat de bunul său prieten și sfătuitor sculptorul Oscar Han.
(https://muzeuldeartaconstanta.ro/muzeul-dinu-si-sevasta-vintila/)
Foto: Arhiva personală
Nu m-aș fi așteptat să găsesc aici o colecție atât de bogată — lucrări semnate de Grigorescu, Luchian, Tonitza, Ressu, Petrașcu… o întreagă poveste a artei românești, strânsă cu dragoste de un om care a înțeles frumusețea dincolo de granițele unui oraș.
Satul se odihnește pe malul fluviului, într-o liniște care pare desprinsă din altă lume. Casele vechi, cu ferestre albastre, se oglindesc în apa grea a toamnei, iar aerul are gust de frunze și amintiri.
De la Topalu până la Capidava drumul urcă lin printre dealuri și păduri ce poartă culorile stinghere ale lui noiembrie. Vântul adie ușor, iar Dunărea îmi rămâne mereu aproape, ca o călăuză tăcută. În zare, zidurile cetății apar din pământ ca niște rămășițe de vis, pietre vechi, dar încă pline de putere. Capidava a fost un centru fortificat geto-dac, apoi castru roman, pe malul drept al Dunării dobrogene, pe locul unde se află astăzi satul cu același nume Capidava, județul Constanța. Accesul se face dinspre orașele Cernavodă și Hârșova, de pe DJ 223. În timpul Imperiului Roman a avut un rol important pe linia de apărare a Dunării.
Capidava te întâmpină cu liniște. O liniște care vorbește despre alte vremuri, despre legiuni romane, despre soldați ce priveau același orizont pe care îl privesc și eu acum. Mă opresc și ascult. Se aud doar vântul și pașii mei pe pietriș, iar undeva, dincolo de ziduri, Dunărea își continuă curgerea.
E ceva emoționant în felul în care istoria se amestecă aici cu natura. Zidurile reci sunt mângâiate de iarbă, iar pietrele, încărcate de povești, privesc senin cerul gri al toamnei. Mă plimb printre ruine și mă gândesc cât de fragil e totul, și totuși cât de mult rămâne.
Noiembrie dă locului o frumusețe aparte. Fără aglomerație, fără zgomot, fără grabă, doar eu, vântul și amintirile. Capidava nu e doar o cetate, e o punte între timpuri, între oameni și ape.
Cetatea Capidava a ocupat un loc important în sistemul defensiv al Imperiului Roman. Fortificația a fost construită de soldații din Legiunea V Macedonica și Legiunea XI Claudia, în timpul Împăratului Traian, la începutul secolului al II-lea. În același timp au fost ridicate alte fortărețe și castre, care au format vechea graniță a Imperiului Roman de pe Dunăre, cunoscută sub denumirea de limes dunărean. Locul ales pentru construirea cetății avea o importanță strategică și oferea o vizibilitate foarte bună, pe o zonă largă de supraveghere. Situată pe un masiv stâncos, pe malul drept al Dunării, între Hârșova și Cernavodă, fortificația are forma unui patrulater, cu ziduri de peste 2 metri grosime și aproximativ 6 metri înălțime. Castrul avea cel puțin 9 turnuri de peste 10 metri, o poartă de doi metri și jumătate lățime și o ieșire strategică în zona turnului dinspre Dunăre, unde exista portul. Cetatea a fost descoperită la sfârșitul sec al XIX-lea, de către primii exploratori științifici ai Dobrogei, Marin Ionescu-Dobrogianu și Grigore Tocilescu și a fost identificată de Vasile Pârvan. Ei au semnalat fortificația și au adunat antichități din zonă și atunci s-a dispus stoparea dinamitărilor. Denumirea fortificației este getică și se traduce prin “cetatea de la cotitură”. În zona castrului, Dunărea face o cotitură și, cel mai probabil, de aceea se numește astfel.
În Cetatea Capidava au fost descoperite peste 1000 de bordeie, din ultimele niveluri de ocupație ale fortificației, iar unele dintre ele sunt plasate în exteriorul incintei. Ele erau de dimensiuni reduse, dar aveau o vatră sau un cuptor și o capacitate de 3 până la 6 persoane. Ele au apărut în jurul anului 1000, când împăratul Ioan Tzimiskes a preluat controlul asupra frontierei dunărene. Atunci, zona a fost locuită de ţărani grăniceri numiți stratioţi, care, în schimbul serviciului militar erau scutiți de plata impozitelor și aveau dreptul de rezidență aici, astfel că au apărut și foarte multe bordeie. În cadrul cercetărilor, care se fac din anul 1924 și nu se vor termina prea curând, au fost descoperite foarte multe obiecte, care îi ajută pe cercetători să dovedească și să documenteze informațiile pe care le avem din izvoarele antice. (https://discoverdobrogea.ro/)
Drumul de la Capidava spre Constanța e ca o trecere din istorie în prezent. Pământul arid de Dobrogea se deschide treptat spre orizont, iar aerul începe să miroasă a sare și a vânt. Marea se simte înainte să se vadă, este un fel de neliniște blândă în aer, o chemare care nu poate fi ignorată.
Când am ajuns în Constanța, orașul m-a întâmpinat cu o lumină moale, filtrată prin nori. Era o zi de noiembrie cuminte, cu valuri mici și oameni puțini. M-am plimbat prin centrul vechi, acolo unde străzile pavate poartă urmele pașilor din alte vremuri. Casele cu fațade colorate, ușor obosite, par să șoptească povești despre marinari, artiști și iubiri de demult. Unele clădiri sunt deja reabilitate, altele încă mai așteaptă. Este o împletire între vechi și nou.
În piațeta din fața Cazinoului, am simțit pentru prima dată apropierea reală a mării. Mirosul ei, sunetul valurilor, pescărușii care tăiau cerul gri. În noiembrie, Constanța are o altă respirație, mai lentă, mai sinceră. Nu e orașul agitat al verii, ci unul care pare să se adune în sine, așteptând liniștit să vină iarna. Mi-am luat un ceai fierbinte la o terasă mică, privind marea.
Centrul vechi m-a fermecat cu străzile pavate, clădirile interbelice și cafenelele care aduc un strop de viață pe străzi liniștite.
Foto: Arhiva personală
Cazinoul l-am zărit de departe, pe faleza pustie, cu valurile mării lovind încet stâncile. Fațada albă, restaurată cu grijă, strălucea slab sub cerul cenușiu de noiembrie. Parcă întreaga clădire își recăpătase demnitatea, după ani de tăcere și uitare. Am pășit pe aleea pietruită care duce spre intrare și am simțit cum fiecare pas mă apropie de poveștile pe care le-a purtat de-a lungul decadelor: baluri somptuoase, nopți de glamour, râsete, muzică și, inevitabil, tăcere. Interiorul păstrează aerul elegant al Belle Époque-ului. Ferestrele mari lasă să pătrundă lumina difuză a zilei de noiembrie, iar podeaua care odată răsuna sub pașii dansatorilor pare acum să aștepte noi amintiri.
Cu o istorie de mai bine de un secol și cu o arhitectură grandioasă în stil Art Nouveau, Cazinoul din Constanța este un simbol al orașului și un veritabil reper istoric de la malul Mării Negre. Deși după anul 1989, celebra clădire a traversat o perioadă de degradare, Cazinoul Constanța și-a păstrat statutul de monument reprezentativ. În anul 2020, a intrat într-un amplu proces de restaurare, iar în 2025 a fost redeschis, revenind astfel în circuitul cultural și turistic al României. Mi-a plăcut să-l vizitez într-o zi după amiază de duminică, când se lăsase liniștea iar grupurile de vizitatori părăsiseră demult clădirea.
În prezent, Cazino Constanța găzduiește mai multe expoziții cu animații și reconstrucții 3D și își întâmpină vizitatorii cu un program cultural cât se poate de divers, după cum urmează:
• subsol – Povești din adâncurile Mării Negre (mai multe experiențe de tip călătorie imersivă, instalații, etc.)
parter, recepție – Faruri (aduce în prim plan farurile, ca simboluri ale orientării și speranței)
• parter – Istoria Cazinoului (expoziție permanentă cu documente de arhivă, planuri originale și parcurs istoric)
• etaj – Anghel Saligny – Dincolo de pod (detalii despre contribuția adusă modernizarii României de către celebrul inginer constructor român)
Povești din adâncurile Mării Negre (mai multe experiențe de tip călătorie imersivă, instalații, etc.)
Istoria cazinourilor din Constanța începe cu 30 de ani înainte de inaugurarea Cazinoului modern de pe faleză, pe care îl știm cu toții. Încă din anul 1880, când se numea ”Kursaal”, cazinoul atrăgea mulți localnici și turiști, deși era o gheretă din lemn și paiantă. Succesul acestuia a determinat autoritățile să realizeze, în 1882, o altă construcție mai rezistentă, denumită ”Casinul Comunal”, iar din 1910 și până în prezent, Cazinoul de pe faleza constănțeană atrage privirile tuturor.
Istoria cazinourilor din Constanța începe în 1880, cu salonul ”de reprezentațiuni și baluri” denumit Kursaal. Inaugurat în iulie 1880 pe faleza din Constanța de către Consiliul Comunal, Kursaal a devenit foarte repede un loc de distracție pentru vizitatori și locuitorii de la acea vreme ai comunei Constanța. Nu era pretențios precum Cazinoul inaugurat în 1910, care și acum este foarte apreciat, însă, în modesta așezare portuară era un punct de atracție, primul din istoria cazinourilor din Constanța. Construit din paiantă și scânduri, Kursaal era locul în care ziua se cânta la pian și oaspeții făceau conversație, iar seara erau organizate baluri de către primărie sau cu acceptul acesteia. Denumit și Salonul de pe Bulevard, cazinoul avea săli de muzică, dans și jocuri, dar și pentru cei care doreau să citească ziarele vremii. (https://discoverdobrogea.ro/istoria-cazinourilor-din-constanta-cladirile-emblema-de-pe-faleza-inca-din-1880 )
Promenada de la malul mării pe care ne plimbăm cu drag, constănțeni și turiști deopotrivă, a fost un proiect grandios conceput de prefectul acelor vremuri, Scarlat Vârnav. Anghel Saligny a fost cel care a avut curajul să îl pună în operă începând din 1903. Saligny coordona atunci lucrările de construcție ale Portului Constanța. Pentru a fi realizată faleza din fața Cazinoului, a fost nevoie atât de geniul său și de experiența inginerilor portului, cât și de utilajele care au fost aduse din port cu această ocazie.
La începutul secolului trecut, balurile erau principalul mod de distracție pentru constănțeni și turiști. La Cazino, oamenii dansau, socializau, se întâlneau, se puneau la cale căsătorii, se cunoșteau persoane din diferite categorii sociale. Tot acolo se desfășurau și piese de teatru. Exista o sală mare pentru piese de teatru, chiar dacă avea o acustică proastă, de care se plângea toată lumea. În sprijinul lui Daniel Renard a venit la acea vreme Victor Ștefănescu, un arhitect important al cărui tată a înființat Opera din București și care știa exact ce trebuie făcut.
Ultima restaurare majoră s-a făcut în anii 1988-1989, nu neapărat din pricina stării precare de conservare a edificiului, ci în ideea că acea zonă a Constanței urma să intre într-un circuit închis. Nu a mai fost implementat acel circuit, pentru că între timp a venit Revoluția din 1989, iar de atunci clădirea de patrimoniu nu a mai fost conservată sau restaurată până în 2020, când au început lucrările de reabilitare. (https://discoverdobrogea.ro/istoria-cazinourilor-din-constanta-cladirile-emblema-de-pe-faleza-inca-din-1880 )
Istoricul Cazinoului:
Cazinoul, proaspăt renovat, este simbolul orașului și martor al istoriei. Fațada sa elegantă și atmosfera interioară, chiar și după renovare, păstrează farmecul Belle Époque-ului.
Privind fluviul, cetatea, orașul și, în final, marea, am înțeles că această călătorie a fost mai mult decât traseu geografic. A fost un drum prin timp și emoție, între ape și pietre, între oameni și povești. Marea toamnei nu e aceeași cu marea verii. E o mare a gândurilor, a tăcerilor și a descoperirilor de sine. Iar călătoria mea, între Dunăre și mare, a fost mai mult decât o drumeție, a fost o clipă de vis, trăită pe țărmul unei lumi care nu încetează să mă cheme înapoi.
